European best practices to support children with high potential and to access training for gifted children with disabilities.

– GIFTED (FOR) YOU –

2014-1-RO01-KA201-002957

Ghidul de față își propune să împărtășească anumite cunoștințe și îndrumări tuturor părinților care au descoperit că au un copil cu deficiență de vedere, precum și profesorilor, oferindu-le acestora metode practice de a face față cerințelor acestor elevi.

Coordonator:

• Conf. Univ. Dr. Anca Rozorea

Autori:

• Mitran Duţu Liana Maria - Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, România
• Cozma Romeo Adrian - Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti
• Nămolovan Georgeta - Şcoala Gimnazială Specială pentru Deficienţi de Vedere , Bucureşti
• Stoica Florica - Şcoala Profesională Specială pentru Deficienţi de Auz “Sf. Maria”, Bucureşti
• Ţîrlui Ileana - Şcoala Profesională Specială pentru Deficienţi de Auz “Sf. Maria”, Bucureşti

CUPRINS

Prefață

Dragi părinți și profesori, ghidul de față doreşte să ne ofere mai multe cunoștințe și sfaturi despre cum să ne comportăm atunci când intrăm în contact cu un copil deficient de vedere, indiferent dacă este este ambliop sau orb.

Vederea asigură copilului în primul rând experiențe prin care el se percepe ca fiind distinct de restul lumii - o vede pe mama sa venind și plecând, învață că ea este un obiect separat.

Pornind de la rolul mare pe care îl joacă vederea în procesul de formare al conceptului de sine:

• Deficientul vizual explorează lumea obiectelor numai prin tact - îi ia mai mult timp să-și descopere părțile corpului, de obicei face această descoperire atunci când reușește să le exploreze cu gura;
• Prezența mamei este cunoscută la început numai prin tact, iar ulterior prin asocierea prezenței ei cu sunetele pe care ea le produce - această asociere apare mai târziu, ca cea vizuală a copilului normal;
• Imaginea corporală se formează prin explorare tactilă și mai târziu prin intermediul comunicării și feedback-ului verbal;
• Numărul de relații sociale limitate se datorează și supraprotecției părinților care încearcă să-l țină la distanță de eventualele feedback-uri negative și datorită experiențelor școlare când educatorii fac concesii speciale sau nu sunt realiști în formularea așteptărilor lor. Toate acestea pot constitui piedici în construirea unui concept de sine realist. Uneori nu doar succesul contribuie la formarea lui, ci și eșecul, esențial pentru adaptarea generală și vocațională.

Considerăm că acest ghid este absolut necesar pentru părinții care descoperă că au un copil deficient de vedere, precum și cadrelor didactice care sunt la început de drum în lucrul cu aceștia.

CAPITOLUL I - DEFINIRE . ETIOLOGIE

De-a lungul dezvoltării științelor psiho-medicale pedagogice și defectologice, preocupările privind deficiența de vedere au inclus si asidue căutări și demersuri de clarificări conceptuale și de operare cu o terminologie științifică adecvată.

Deficiența de vedere este inclusă, cum este și firesc, în cadrul deficiențelor senzoriale datorate afectării organelor de simț, fiind studiată prioritar de tiflopedagogie.

În cercetările moderne, termenul defect este folosit pentru a desemna atât modificările organice care duc la un deficit funcțional (diferitele leziuni ale analizatorului vizual), cât și deficitul funcțional ca atare (în ce masură și sub ce aspecte scade vederea).

Spre deosebire de defect, deficiența reprezintă ansamblul consecințelor defectului sub aspectul adaptării copilului la viața înconjurătoare și al structurii individualității lui.

Aceeași distincție operează și alți autori: “prin deficient (defectivitate) se înțelege tulburarea relațiilor normale ale individului cu mediul înconjurător, mai ales cu cel social, intervenița pe baza unui defect”.

Etimologic, termenul ambliopie provine din cuvintele grecesti “amblys” (slab, tocit) și “ops” (vedere), desemnând , așadar, vedere slabită, vedere scazută, vedere parțial, vedere slabă.

Având mai multe accepțiuni, termenul “ambliopie” este “destul de vag și adesea rău intrebuințat”. În sens larg, ambliopia desemnează toate cazurile de diminuare a capacității vizuale, indiferent de etilogie si gravitate, sau acea scădere a vederii care se menține și după ce s-a facut corecția corespunzătoare.

In sens restrâns, ambliopia se definește ca “diminuarea vederii fără leziune organică sau cu leziune organică, a cărei importanță nu e proporțională cu scăderea vederii. Această definiție se delimitează de cecitate (orbire), care, definită în sens larg, înseamnă lipsa vederii.

Conform unor definiții în termeni educaționali, ambliopii sunt persoane care, datorită unei vederi deficitare, nu pot urma cursurile unei școli obișnuite fără a-și afecta vederea sau dezvoltarea lor educațională, dar pot fi educați prin metode special implicand vederea, iar orb este acela care nu are vedere sau al cărui văz este atât de diminuat încât necesită metode educaționale care să nu implice vederea.

Din această perspectivă educațională se include în prima categorie copiii cu “vedere scazută”, cei cu “vedere limitată” și cei cu “vedere parțială”, toți putând participa, în condiții speciale, la o “educație integrată în clase obișnuite”.

În general se utilizează o etilogie comună pentru ambliopie și cecitate, pe baza unui criteriu foarte utilizat, mai ales în oftalmologie, atât pentru clasificare, cât și pentru taxonomia etiologică, și anume localizarea anatomică a afecțiunilor sau patologia segmentelor analizatorului vizual și anexelor sale.

• Boli ale anexelor globului ocular (pleoape, aparat lacrimal, boli ale orbitei, conjunctivite).
• Tulburarile refracției oculare (ametropiile: miopia, hipermetropia, astigmatismul).
• Afecțiuni ale polului anterior (sclerotica, cornee, uvee)
• Afecțiuni ale cristalinului.
• Afecțiuni ale corpului vitros.
• Afecțiunile polului posterior (retina și nervul optic)
• Afecțiuni ale căilor optice intercraniene.
• Glaucomul
• Accidentele oculare (de muncă şi în afară de muncă, la copii, la sportivi).
• Traumatismele oculare (deplasări de masă ale globului, contuzii ale globului, plăgi, dezlipire de retină, produse prin agenți fizici şi chimici, leziuni traumatice, ablatia globului ocular, afecțiuni provocate de medicamente).
• Alterări ale câmpului vizual (in afecțiunile coroidei retinei, glaucomul, hemianopsiile).
• Tulburări ale vederii binoculare (strabismul, paraliziile oculomotorii).
• Tulburări de adaptare la întuneric și lumină.
• Alterări ale simțului cromatic.

Nu există întodeauna o relație directă între gravitatea afecțiunii segmentului analizatorului vizual și gradul de scădere a vederii; după cum s-a arătat deja, în ambliopiile funcționale nu apar leziuni oculare. Totuși, afecțiunile sau alterările componentelor analizatorului vizual sunt responsabile de deficiența de vedere, acționând fie direct, fie prin mijlocirea unor factori de natură fiziologică sau psihologică.

• Malformațiile congenitale;
• Cauze sau factori care acționează perinatal sau post-natal, în diferite perioade ale existenței umane. Malformațiile congenitale sunt „anomalii morfologice, morfofiziologice sau metabolice, care se manifestă la orice nivel de organizare (organic, tisular, celular, subcelular), la naștere sau în viața postnatală; sunt determinate de acțiunea prenatală a unui agent cauzal (factori genetici sau factori din mediul extern) sau de acțiunea lor corelată”.

CAPITOLUL II - DESCRIEREA BOLILOR OFTALMOLOGICE FRECVENT INTÂLNITE ÎN MEDIUL ȘCOLAR

Miopia este o ametropie (tulburare sau viciu de refracție) în care, din cauza unor modificări structural-funcționale, razele de lumină sunt focalizate în fața retinei; modificările constau fie în lungimea sau alungirea prea mare a diametrului antero-posterior sau cristalinului.

Există două forme de miopie:

• Benigna, mai puțin gravă și cu evoluție lentă până la 20-21 de ani, dar direct favorizată de activitățile școlare care solicită prioritar văzul, mai ales în condițiile de luminozitate inadecvate, prin solicitările de acomodare și convergentă a ochiului pentru vederea de aproape, care pot duce la lungirea diametrului antero-posterior al ochiului. Este necesară corecția erorilor de refracție cu lentile divergente concave (notate cu „-„) pentru creșterea eficienței vederii.
• Maligna cu grad mare al viciului de refracție (10-40 dioptrii) ereditară și cu evoluție și pronostic puțin favorabile deoarece se însoțește în cele mai multe cazuri cu leziuni ale fundului de ochi și tulburări ale tensiunii maculei, cu degenerescența tapeto-retiniană, coroidoza sau dezlipiri de retină, conducând spre cecitate. Corecția optică este parțial eficientă, fiind tot mai des folosite lentilele de contact.

Hipermetropia este ametropia ce apare când axul longitudinal al globului ocular este prea scurt din cauza insuficienței dezvoltări a globilor oculari sau când forța de refracție a mediilor refrigerente este prea slaba, ori curbura corneei prea redusă. Razele luminoase sunt focalizate dincolo de retină, fiind afectată vederea de aproape, la distanța mică. Absența refracției corecte este compensată prin acomodație prin încordarea continuă a mușchilor ciliali ai cristalinului care poate conduce la hipertrofierea lor. Imaginea obiectelor este mai clară, în timp ce obiectele mai apropiate sunt percepute difuz, încețoșat și neclar. Hipermetropia este proprie mai ales vârstelor mici (hipermetropie latentă, de mica gravitate, scăzând odată cu vârsta, deoarece intervine compensația prin acomodarea cristalinului). În cazurile de hipermetropie accentuată (mare), care se însoțește în cele mai multe cazuri cu strabismul sau ambliopia congenitală (putând exista în subsidiar cauze organice de tipul leziunilor intraoculare), este necesară corecția optică (ochelari cu lentile convexe – convergente- notate cu „+”, precum și un antrenament vizual specific.

Astigmatismul este tot o ametropie (viciu de refracție), datorată imperfecțiunii curburii cristalinului sau corneei și puterii de refracție diferite în diferitele lor zone, putând fi, în cele mai multe cazuri, astigmatism miopic sau astigmatism hipermetropic. Razele sunt focalizate pe retină în mai multe puncte, la diferite distanțe de fovee, formându-se o imagine deformată și neclară.

Poate fi:

• congenital, asociat cu ambliopia înnăscută;
• dobândit, în urma altor afecțiuni, remise cu sechele. Măsurile ce se impun sunt corecția optică (ochelari cu lentile cilindrice sau lentile de contact) și antrenament vizual specific.

Anizometropia este o ametropie determinată de capacitatea de refracție diferită a celor doi ochi, unul fiind normal (emetrop), iar celălalt ametrop, în diferite grade sau ambii ochi ametropi (cu vicii de refracție diferite).

În toate cazurile este necesară corecția optică eficientă și instituită timpuriu, spre a evita consecintele secundare si în primul rând cele ce modifică acuitatea vizuală și vederea binoculară.

Dintre bolile congenitale ale corneei, cele mai frecvente sunt:

• alterările de transparență;
• sclerocorneea sau anomalia lui Peters sau leuconul corneean congenital bilateral aderent.

Dintre afecțiunile corneene dobândite mai frecvente sunt keratitele de diferite forme, cu scăderi de diferite grade ale acuității vizuale.

• Keratita se manifestă, de obicei, în a doua decadă de vârstă, prin creșterea distorsiunii câmpului vizual și a vederii de la distanță, asociindu-se în unele cazuri cu retinopatia pigmentară, aniridia, sindrom Down sau sindrom Marfan. Tratamentul corneei, micșorand riscul orbirii.
• Leucomul (opacifierea corneeana cicatriceala), care poate îmbrăca și forma stafilomului, este frecvent întalnit. Tratamentul presupune, pe lângă operații specifice (keratoplastie su iridectomie) și o exercitare sistematică pentru valorificarea noilor posibilități vizuale.

Dintre afecțiunile irisului, mai frecvent întâlnite sunt aniridia și coloboamele congenitale.

• Aniridia (lipsa membranei irisului sau infradezvoltarea lui, este o boală ereditară, care conduce spre diminuarea acuității vizuale până la 1/10 – 2/10, spre fotofobie, spre constricția concomitentă a câmpului vizual și spre complicații secundare ca: nistagmus, cataracta, luxație de cristalin sau opacifierea lui, retina subdezvoltată, glaucom, strabism. În formele cu complicații mai puțin grave, sunt eficiente măsuri ca: protejarea de soare, iluminatul slab, ajutor optic prin lentile obscure.
• Coloboamele congenitale boli în care diverse părți ale ochiului pot fi supuse deformării, gravitatea lor depinzând de momentul în care se produc. Se manifestă prin diminuarea acuității vizuale, fotofobie, pierderea câmpului vizual superior. Se însoțesc cu nistagmus, microftalmie, polidactgilie sau retard mintal, având drept complicații secundare cataracta. Sunt eficiente lentilele de contact, precum și măsuri profilactice (protejare de soare, ajutor optic).
• Coroiditele (infecțioase, nodulare, seroase, diseminate) sunt afecțiuni ale coroidei identificate prin modificări infrastructurale, dar și prin simptome ca: senzația de “muște zburătoare”, scăderea acuității vizuale, scotoame patologice ale câmpului vizual, hemeralopie, metamorfopsii (deformari ale obiectelor in sesul macropsiilor, când obiectele par mai mari, sau micropsiilor cand obiectele par mai mici). Sunt boli care pot conduce spre afecțiuni grave ca: atrofii optice, cataracte, dezlipiri de retină.
• Cataracta este o boală congenitală sau dobandită, cu o frecventa foarte mare, determinată de opacifierea parțială sau totală a cristalinului.
  • cataracta congenitală se datorează unor boli ca rubeola sau intoxicațiilor medicamentoase în timpul sarcinii
  • cataracta dobândită, traumatică este provocată de agenti fizici;
  • cataracta secundară apare după extracția extracapsulară a cristalinului.
  • Cataractele juvenile, presenile si senile, au o etiologie necunoscută.
• Afakiile (lipsa cristalinului) pot fi postoperatorii, dar mai rar și congenitale sau traumatice, fiind corectate cu lentile sferice sau combinate cu lentile cilindrice, cu lentile de contact sau prin plastii cristaliniene.

Dintre afecțiunile congenitale ale retinei, însoțite în multe cazuri de cele ale coroidei (membrana sa vascular-nutritivă), cele mai frecvente sunt:

• Corioretinita toxoplasmotică, în care este afectată macula (noduli maculari) sau periferia (leziuni dispersate) având în etiologie o ciupercă transmisă prin spori fixați în blana animalelor. Cea maculară se manifestă prin diminuarea acuității vizuale, scotoame centrate ale câmpului vizual, vederea cromatică deficitară; în cea periferică, apar scotoame corespunzătoare în zona leziunilor. Este însoțită de microcefalee, convulsii, având un prognostic grav. Este necesară profilaxia spre a evita riscurile contaminării, precum și ajutor optic pentru problemele vizuale.
• Fibroplazia retrolentală determinată de modificări ale vaselor sanguine și vitrosului, are în etiologie administrarea unui nivel ridicat de oxigen la copiii prematuri. Se manifestă prin diminuarea acuității vizuale, miopie gravă, cicatrice, dezlipire de retină, cu pierderea consecutivă a câmpului vizual și posibilă orbire. Complicațiile secundare sunt glaucomul şi uveita; este indicat ajutor optic şi controlul iluminatului.
• Retinopatie diabetică este o boală ereditară, care se manifestă prin: diplopie, incapacitatea de acomodare, vederea fluctuantă, pierderea vederii cromatice și a câmpului vizual, defecte de refracție, diminuarea acuității vizuale, hemoragia vaselor sanguine ale retinei, dezlipire de retină. Complicațiile secundare constau în glaucom și cataractă, iar afecțiunile asociate pot fi de natură respiratorie, cardiovasculară sau cutanată.
• Idiotia amaurotică familială “Tay-Sachs” este transmisă prin autosomi recesivi și determinată de “încărcări lipidice” ale celulelor ganglionare retiniene și cerebrale.
• Colobomul retinian constă în fisuri retiniene.
• Albinismul (carența totală sau parțială a pigmentului retinei, irisului, părului, pielii) este o boală ereditară care conduce spre infradezvoltarea maculei, ceea ce determină fotofobie, scăderea de diferite grade a acuității vizuale (20/200 – 20/70), nistagmus, câmp vizual variabil, astigmatism. În general, nu progresează, corectându-se cu lentile colorate sau obscure, cu ochelari de absorbție (lentile de contact) și necesitând iluminat slab.
• Acromatopsia este o boală ereditară determinată de malformații ale conurilor, care produc cecitatea totală la culori. Se manifestă cu diminuarea până la 20/200 a acuității vizuale, fotofobie extremă și nistagmus, câmpul vizual păstrându-se normal. Nu progresează, nistagmusul și fotofobia diminuându-se cu vârsta.
• Degenerescența pigmentară retiniană (retinită pigmentară) este o afecțiune degenerativă pigmentară, ereditară, care se manifestă prin hemeralopie, îngustarea concentrică a câmpului vizual până la vederea tubulară, făcând aproape imposibilă orientarea în spațiu, ca și diferențierea prin degenerarea maculei, scăderea ireversibilă a acuității vizuale și a sensibilității cromatice (în degenerescența tapetoretiniană scăderea acuității vizuale este evolutivă spre atrofie optică și cecitate), cecitate nocturnă.
• Retinopatiile dobândite sunt vasculare, inflamatorii, degenerative, tumorale, dezlipire de retină, provocate de diabet sau boală hipertensivă.
• Dezlipirea de retină (constă în desprinderea unei părți a retinei din structura de susținere și atrofierea ei, din cauze foarte diverse (diabet, miopie degenerativă, etc). Simptomele constau în apariția razelor intermitente, dureri intraoculare, pierderea câmpului vizual, micropsii, deteriorarea sensibilității cromatice şi a acuității vizuale dacă este afectată macula.
• Atrofia nervului optic și nevritele produc scăderea acuității vizuale și îngustarea concentrică a câmpului vizual.
• 
  Glaucomul este o boală ereditară ce constă în tulburarea echilibrului intraocular (creșterea presiunii intraoculare prin aplatizarea ochiului). Sunt primitive sau secundare, complicații ale unor afecțiuni oculare primare ale retinei și nervului optic. Se caracterizează prin degradări ale câmpului vizual (restrângerea lui), tulburări ale simțului luminos și sensibilității cromatice, lacrimare excesivă, fotofobie, opacifierea și nebulozitatea cristalinului, buftalmie, alterări papilare și hipertonie oculară, care, în majoritatea cazurilor, sunt ireversibile, conducând spre orbire, deoarece glaucomul este o boală evolutivă, în stadiul absolut apărând cecitatea definitivă. Deși, inițial semnele clinice sunt insesizable, când boala evoluează, apar dureri difuze, vertij, lărgirea petei oarbe și scotoame, care se accentuează, conducând spre simptomele de certitudine ale bolii. Glaucoamele infantile (congenital precoce sau tardiv) sunt boli genetice (buftalmie sau hidroftalmie), frecvente, cu prognostic grav, mai ales dacă tratamentul se instituie târziu. Sunt indicați ochelarii și intervențiile chirurgicale, dar, mai ales, măsuri de prevenire a complicațiilor grave.
• Sindromul Marfan este o boală ereditară, care afectează diferitele părți ale ochiului, manifestandu-se prin disocierea cristalinului, diminuarea acuității vizuale, miopie gravă, dislocarea pupilei în mai multe părți, dezlipire de retină cu pierderea câmpului concomitent, ochi colorați diferit, strabism, nistagmul, sclerotică modificată. Apar afecțiuni apreciate ca anormalitatea scheletului și membrelor (degete turtite), nedezvoltare musculară și probleme cardiovasculare.
• Strabismul reprezintă o tulburare a motilității oculare și respectiv a vederii binoculare, prin lipsa echilibrului normal în coordonarea celor doi globi oculari, determinat de deviația axelor vizuale ale celor doi ochi și care impiedică fuziunea imaginilor și realizarea stereoscopiei. Strabismul poate fi: paralitic sau concomitent (latent-heteroforie sau manifest –heterotropie), convergent sau divergent. Strabismul, mai ales cel convergent, determină ambliopia funcțională, fie cu fixație centrală, fie cu fixație excentrică: gradul de depărtare de foveea centrală deermină și gradul scăderii vederii.
• Nistagmusul constă în oscilații involuntare ale globilor oculari, însoțind, de regulă, o serie de boli ca leucomul corneean, cataracta congenitală, leziunile maculare. Această boală determină dificultăți în fixația maculară, cu consecințe asupra scris-cititului: pierderea rândului, a lierelor și cuvintelor, a semnelor ortografice, citirea fără continuitate. Prin antrenament vizual, se optimizează captarea informației vizuale și strategiile exploratorii.
• Microftalmia o dezvoltare dimensională insuficientă a globilor oculari – afectează vederea binoculară și, implicit, perceperea reliefului, a poziției corecte a obiectelor în profunzime, aprecierea distanțelor, interpretarea imaginilor grafice.

CAPITOLUL III - INDICII FUNCȚIONALI ȘI EFICIENȚA VEDERII. EXAMINAREA INDICILOR FUNCȚIONALI AI VEDERII.

• Acuitatea vizuală (AC) este principalul indicator și reprezintă „puterea de vedere a ochiului”, care se referă la mărimea obiectelor și distanța la care ochiul le poate percepe distinct.

  Acuitatea vizuală se consideră fiziologică atunci când este egală cu 5/5 (1) la fiecare ochi.

  Se determină:

  • AV kinetică (pentru obiecte în mișcare), ca test dinamic de exploatare funcțională oftalmologică și pentru evoluția unor boli neurologice sau neuro chirurgicale cu implicații oftalmologice);
  • AV profesională care reprezintă AV minima necesară exercitării unei profesiuni într-un anumit loc de muncă, fără oboseală oculară (când este normală); AV bilaterală până la 3/4 (0,75) este compatibilă cu majoritatea profesiilor; Examinarea AV se face cu ajutorul unor tabele (optotipi) cuprinzând litere, cifre sau diverse semne (inele,cârlige, desene ale unor obiecte).
• 

  Vederea de aproape și vederea de la distanță se determină cu ajutorul unor optotipi speciali, cuprinzând semne tipografice, forme geometrice, desene ale unor obiecte, etalonate în acest scop.

  Pentru determinarea AV se folosesc optotipi standardizați conform vârstei, cuprinzând litere, cifre, diferite semne (inele, cârlige, furculițe) obiecte stilizate sau desenate artistic – la distanța de 6 m.

  Pentru copii se folosesc testele cu imagini (M.Ardouin) după cum se pot folosi și optotipi speciali, cuprinzând semne tipografice, forme geometrice, desene ale unor obiecte pentru determinarea AC la distanța cititului (vederea de aproape).

• Câmpul vizual (CV) sau vederea periferică, reprezintă spațiul pe care-l poate percepe ochiul care privește fix un obiect. Se determină:

  • Câmp vizual monocular – spațiul pe care-l cuprinde ochiul în timp ce privește un punct fix;
  • Câmp vizual binocular – ansamblul punctelor din spațiul cuprins de cei doi ochi larg deschiși.

  Câmpul vizual se determnă prin folosirea perimetrului optic si a câmpimetrului pentru determinarea spațiului pe care-l poate percepe ochiul care privește fix un obiect.

• Sensibilitatea luminoasă (simțul luminos) este capacitatea de a diferenția intensitatile luminii; se determină cu adaptometrul sau fotometrul și reprezintă forma elementară a funcției vizuale, capacitatea ochiului de a sesiza lumina și de a se adapta la variațiile luminoase din mediul înconjurator.

  Se determină:

  • Sensibilitatea luminoasa absolută (proprietatea retinei de a percepe un minim de lumină – minimum vizibil);
  • Sensibilitatea luminoasă diferențiată (corespunde perceperii de către retină a unei diferențe de lumină între două zone minimum separabile).

  Hemeralopia este incapacitatea ochiului de a se adapta la întuneric (apare retinopatia pigmentară și carența de vitamina A).

  Adaptarea la lumină se masoară cu nictometrul, iar adaptarea la intuneric se masoara cu adaptometrul.

• Sensibilitatea de contrast reprezintă capacitatea de a distinge deosebirile de intensitate luminoasă dintre excitanții prezentați concomitent (distingerea obiectului de fond).

  Sensibilitatea luminoasă și de contrast se determină empiric, prin identificarea percepției luminii / întunericului prin aprinderea unor becuri electrice, de intensități descrescânde, până la bec de lanternă (simț luminos).

• Sensibilitatea cromatică (simțul culorilor) este capacitatea ochiului de a distinge culorile, de a realiza o vedere colorată, în principal a culorilor: roşu, verde, albastru. Se cercetează cu tabele cromatice, prin metoda cromatoscopică (adică prin semnale luminoase colorate) și cu anomaloscopul. Deficiențele simțului luminos cromatic se numesc discromatopsii (totale sau parțiale), reprezentând dificultăți de diferite grade în recunoașterea culorilor sau lipsa de percepție pentru culori. Majoritatea sunt congenitale și definitive.

  Acestea sunt:

  • Deuteranomalia, deuteranopia – discromatopsia pentru culoarea verde;
  • Protanomalia, daltonismul – discromatopsia pentru culoarea roșu;
  • Tritanopia – discromatopsia pentru culoarea albastru (mai rar intâlnită).

  Sensibilitatea cromatică se determină de către medicul specialist cu aparate de laborator (calorimetre sau anomaloscoape). Se mai poate determina și prin probe de asortare și clasificare a eșantioanelor colorate (lana, jetoane, diferit colorate) sau cu tabele pseudoizocromatice (“de confuzie”) pentru identificarea tonalităților la luminozitate identică.

• Eficiența vizuală reală - nu este rezultatul simplei însumări a indicilor functionați, ci al activării lor în raport cu diferiți factori intelectuali, motivaționali, deprinderi, etc.

  Eficiența vizuală este diferită de acuitatea vizuală, ea depinde de tțoi parametrii vederii, precum și de interacțiunea reflex-condiționată a analizatorilor, realizată prin analiza și sinteza corticală.

CAPITOLUL IV- TIPUL DEFICIENȚEI VIZUALE / GRADUL DEFECTULUI VIZUAL

AV între 1 si 2/3 = 5/7,5 = 0,67 se consideră în limite fiziologice; AV sub aceste valori se consideră scazută. Ambliopia este scăderea AV sub 0,5.

In funcție de valorile AV unii autori (F. Zamfirescu-Margescu, F.Marin) practică urmatoarele clasificări:

• Ambliopie ușoară – cu AV între 0,5-0,3;
• Ambliopie medie – AV între 0,2-0,1;
• Ambliopie forte (accentuată) cu AV sub 0,1 și respectiv:
• Cecitate absolută – fără perceperea luminii;
• Cecitate relativă – percepe mișcările mâinii, percepe lumina.

Nevăzătorii se consideră persoanele cu AV sub 0,08, la AO sau la cel mai bun ochi.

CAPITOLUL V - PARTICULARITĂȚI ALE PERCEPȚIEI ȘI REPREZENTĂRII LA ȘCOLARUL MIC, DEFICIENT DE VEDERE

5.1. PERCEPȚIA VIZUALĂ

În contextul sistemului psihic uman, percepția este ”un proces psihic complex-senzorial și cu un conținut obiectual, realizând reflectarea directă și unitară a ansamblului însușirilor și structurii obiectelor și fenomenelor în forma imaginilor primare sau a perceptelor”.

Percepția reprezintă ”o conduită psihologică complexă prin care un individ iși organizează senzațiile și ia cunoștința de real, un raport între obiect cu caracteristicile sale proprii (factorii obiectivi de intensitate, instantaneitate, obiectualitate, contrast, prin care stimulii se impun) și subiect, cu personalitatea în intregul ei, elaborată în limitele experienței personale și sociale(factorii subiectivi, cum sunt: activitatea exploratorie (E.N. Sokolov), mecanismele de relaxare și extragere a informației (Attenave, J. Bruner) modelele perceptive sau gestalturile, motivele și atitudinile (P. Fraisse), ca și întreg aparatul cognitiv (P.P.Nevanu).

Percepția joacă un rol important în activitatea școlarului mic deficient de vedere, prin funcția sa de semnalizare, informaţională și de reglare a activității comportamentale.

Dezvoltarea organizării percepțiilor-vizuale trece prin etape diferite calitativ, care, dupa J. Piaget sunt detaliate astfel:

1. Perioada senzorio-motorie:
   • I etapă: 0- 4 luni
   • a II-a etapă: 4/5 – 10/12 luni
   • a III-a etapă: 12 luni – 2 ani
2. Perioada inteligenței reprezentative și operatorii (activitate perceptivă)
   • I etapă: 2-4 ani
   • a II-a etapă: 4-7 ani
   • a III-a etapă: 7-8 ani si peste

În funcție de etapizarea piagetiană, principalele caracteristici / achiziții structurante în funcție de acuitatea vizuală sunt:

1. Caracteristicile perioadei senzorio-motorie:
   • I etapă: 0- 4 luni
     • Absența coordonării între senzaţiile tactile, vizuale, auditive;
     • Nu sunt formate constante perceptive de forma și mărime (constantă formei apare la 2-3 săptămâni);
     • În primele săptămâni după naștere sunt prezente începuturile localizării spațiale coordonate, deoarece copilul iși intoarce privirea spre locul de unde provine un sunet (M. Wertheimer);
     • Senzațiile vizuale sunt deformate în funcție de schimbarea distanței, poziției si a obiectului insuși;
     • La nou născut, există doar reflexul de fixare și urmărire a unui stimul prin mișcările oculare, nu mecanismele oculo-motorii (V.Preda);
     • Începe procesul de individualizare a percepției vizuale a chipului (feţei umane), vederea ei generând răspunsul la surâs/zâmbet;
     • Începuturile percepției vizuale se leagă de sensibilitatea specială la stimulii în mișcare (N.F.Dixon, 1973);
     • Sunt formate unele relații spațiale elementare care nu reflectă decât caracteristicile geometriei topologice, care sunt: încercarea de apropiere a elementelor percepute în același spațiu (câmp perceptiv); relația de separare în mediu a elementelor celor mai apropiate; relația de ordine în succesiune spațială; relația de continuitate care se modifică în funcție de evoluția relațiilor de apropiere si de îndepartare (separare);
     • La noul născut există discriminare figura-fond (W.Kessen, P. Salapatek, M.M.Haith) și o cvasicertitudine la 15 zile;
     • Este prezentă percepția formelor, modelelor, obiectelor din primele săptămâni de viață (R.L.Frantz);
     • De la 2 săptămâni există discriminări perceptive după culoare, forma și preferințe pentru un obiect;
     • În primele 5 zile domină sacadele explorării în plan orizontal și explorarea conținuturilor, deci o organizare perceptivă a sugarului (P.Slapatek);
     • Aceste relații nu sunt statice, ci evoluează pe măsura dezvoltării copilului;
     • Nu există o diferențiere netă între ”motor” și ”perceptiv” și din acest motiv mișcarea obiectelor și al propriului corp se confundă;
     • În primele luni de viață funcționează mecanismele de reglare a aparatului perceptiv și se încheagă și sistemul operațiilor locale de explorare și țintire, prin intermediul cărora se realizează închiderea câmpului perceptiv în concordanță cu întinderea și configurarea spațio-temporală a obiectului stimul (M.Golu).
   • a II-a etapă: 4/5 – 10/12 luni
     • în elaborarea perceptivă a obiectului, copilul nu e capabil de a-l abstrage din cadrul general în care se află, percepându-l constant în contextul sau;
     • începutul coordonării între vedere și prehensiune, datorită maturizării sistemului nervos și progreselor inteligenței practice;
     • în funcție de activitatile senzorio-motorii (mișcările privirii, explorare tactilă) copilul construiește principalele perspective ale formelor și achiziționează constanța formei și mărimii (la 6 luni) aproape că elaborează simultaneitatea relațiilor existente în funcție de activitatea copilului (constituirea obiectului permanent – la 9 luni și se perfecționează la 12 luni).
     • Lipsesc constantele perceptive (”modelele perceptive integrative și stabile ale obiectului” în primele 9 luni de viață, dar copilul discriminează obiectul pe care l-a mai perceput după culoare, mărime, formă, datorită reacției de orientare;
     • Mișcările somatice-obiectuale și instrumentale sunt devansate de constituirea funcțiilor de telerecepție care influentează dezvoltarea schemelor de organizare perceptivă (V. Zaporojet, 1966);
   • a III-a etapă: 12 luni – 2 ani
     • câmpul de acțiune al copilului se amplifică prin apariția mersului;
     • organizarea perceptiv-vizuală prin percepții directe și actuale atinge o formă comparabilă cu cea cunoscută adulților;
     • explorarea spațiului se diversifică prin deplasare, contribuind la dezvoltarea relațiilor obiectuale, care conduce spre apariția imaginii mentale (începutul reprezentării) asupra esenței obiectelor privite în acealași mediu omogen;
     • se dezvoltă operațiile practice cu obiecte materiale prin imitarea adulților.
2. Perioada inteligenței reprezentative și operatorii (activitate perceptivă)
   • I etapă: 2-4 ani
     • Reprezentarea, ca evocare a obiectelor în absența lor, se substituie activității senzorio-motorii și percepției în prezența obiectului, introducând relația între semnificant și semnificat;
     • Prin dezvoltarea inteligenței reprezentative preoperatorii și mai târziu inteligenței operatorii concrete, se produce influența mecanismelor superioare ale propriei organizări perceptive (de aceea stimularea vizuală este absolut necesară);
     • Copilul nu explorează sistematic; are atingeri fortuite în explorarea obiectului (explorare rudimentară și imperfectă);
     • Se dezvoltă ”spațiul reprezentativ” întâi limitat la relațiile topologice, apoi proiectiv și metric.
   • a II-a etapa: 4-7 ani
     • activitatea perceptiv-exploratorie are 3 aspecte caracteristice;
       • explorare globală;
       • analiza incompletă a caracteristicilor particulare ale obiectului;
       • analiza completă, dar nu și sinteza formelor percepute.
     • Se elaborează schemele perceptive ce se perfecționează odată cu vârsta;
     • Se dezvoltă schemele operaționale interne, generalizatoare prin interiorizarea acțiunilor externe;
     • Se dezvoltă explorarea configurațiilor și sincretismul;
   • a III-a etapa: 7-8 ani şi peste
     • coincide cu perioada operațiilor concrete;
     • explorarea este sistematică, pornind de la un punct fix de referință;
     • activitatea perceptivă poate evolua în funcție de progresele intelectuale;
     • Se definitivează la 9-10 ani ”spațiul reprezentativ”;
     • Activitățile perceptive se sistematizează, se automatizează.

5.2. Reprezentarea

La deficienții de vedere, mai ales preșcolari și de vârstă școlară mică, dificultățile activității perceptive și insuficiența unora din imaginile vizuale obținute se răsfrâng și asupra reprezentărilor vizuale, care are unele particularități, dintre care relevăm:

• Fondul de reprezentări este mai sărac, deoarece și experiența cognitivă și practică este mai săracă;
• Unele reprezentări sunt incorecte, incomplete, deformate sub aspectul formei, mărimii, culorii, raporturilor spațiale, dimensinilor, detaliilor, mai ales din cauza explorării vizuale parcelare și strategiilor exploratorii mai puțin centrate pe elementele cu maximă valoare informațională (pe detalii semnificative, pe o ierarhizare a trăsăturilor și elementelor esențiale pentru imaginea respectivă;
• Raportul reprezentare-suport intuitiv-noțiune este slab funcțional; apare deseori noțiunea corectă, dar fără acoperire intuitivă și înțelegere semantică;
• Reprezentările sunt destul de puțin eficiente în activitatea cognitivă și practică, lipsite de mobilitate, uneori denaturate sub aspectul raportului dintre componentele obiectului sau dintre obiectele însele;
• Există preferințe pentru utilizarea reprezentărilor auditive sau tactil kinestezice, chiar și la copilul cu restanțe de vedere, ceea ce conduce treptat spre pierderea dominantei vizuale.

CAPITOLUL VI. PRINCIPII METODICE

Educația vizual-perceptivă (EPV) – ca activitate specifică învățământului special pentru deficienți de vedere – contribuie la compensarea vederii slabe, atât în plan organic, prin valorificarea maximală a restanțelor vizuale, cât și în plan funcțional, funcția vizuală lezată fiind suplinită prin utilizarea mai intensă și în raporturi noi a analizatorilor valizi, precum și a proceselor superioare de cunoaștere.

1. EPV face parte integrantă din procesul compensator-recuperator și formativ al învățământului special pentru elevii deficienți de vedere, având afectate ore speciale în planul de învățământ realizate de specialiști psihologi, defectologi, profesori psiho-pedagogi sau profesori specializați în această activitate.
2. EPV se desfăşoară ca activitate individuală și / sau activitate în microgrupuri organizate după diferite criterii (specificul, natura, gradul și dinamica deficienței vizuale, indicii funcționali ai vederii, eficiența vederii, recomandările și restricțiile medicului oftalmolog, nivelul intelectual și de maturizare socială, vârsta, deficiențele asociate, etc).
3. EPV se realizează în cabinete special amenajate, cu aparatură și instrumente specifice, dar și cu probe și tehnici mai simple, pe o durată mai mică de 20-30 de minute, în ritmul propriu;
4. Repartizarea tipurilor de exerciții se face pe baza diagnosticului oftalmologic și vizând realizarea obiectivelor corectiv-compensatorii și recuperator-formative stabilite pe baza diagnosticului defectologic.
5. Activitatea de educație vizuală se integrează în contextul activității cognitive și practice a elevilor;
6. În orice activitate este necesară gradarea efortului vizual prin creșterea rațională a complexității, duratei și dificultății exercițiilor;
7. Antrenamentul vizual trebuie să aibă un caracter sistematic și continuu, orice achiziție și progres fiind consolidat prin noi exerciții care să sporească eficiența vederii;
8. Fiecare activitate trebuie evaluată sub aspectul îndeplinirii obiectivelor propuse, al modului în care s-au respectat cerințele metodice și pentru ca, prin feed-back, să se reproiecteze viitoarele activități, fie pentru corectarea achizițiilor, fie pentru asigurarea unui nou efect benefic și progres în planul funcționalității vederii;
9. Exercițiile vizuale pot fi împărțite pe grupe de vârstă, în conformitate cu vârsta și cu structurările perceptiv-piagetiene;
10. Orice exercițiu de educație vizuală se desfășoară în etape, și anume:
    • Dobândirea noțiunii (individual sau colectiv)
    • Verificarea înțelegerii noțiunii
    • Controlul cunoștintelor dobândite
    • Reîntoarcerea la complexitatea realului.

CAPITOLUL VII - DELIMITĂRI CONCEPTUALE – TEHNOLOGII DE ACCES

Termenul tehnologii de acces (TA) se referă la echipamentele hardware şi aplicaţiile software cu ajutorul cărora persoanele cu dizabilităţi vizuale pot utiliza tehnologia informaţională, respectiv computerul, cu tot ceea ce ţine de acesta, inclusiv internetul şi serviciile de comunicare aferente acestuia.

Orice echipament din sfera celor electronice, poate fi inclus în categoria TA, dacă acesta îndeplineşte câteva condiţii:

• facilitează accesul independent la informaţie, al persoanei cu deficienţă de vedere;
• permite formarea unor noi abilităţi de natură să îi faciliteze integrarea socială şi profesională;
• permite efectuarea de sarcini, în mod relativ independent şi într-un ritm similar cu cel al unei persoane fără deficienţe;
• oferă suport în activităţile educaţionale şi în interacţiunile sociale.

Noile tehnologii de acces permit unei persoane cu dizabilităţi să poată executa o sarcină de lucru (de exemplu, acasă: poşta electronică, căutarea de materiale pe internet; la şcoală: lecturarea cărţilor şi a cursurilor, scrierea de materiale, etc.; la locul de muncă etc.), într-un timp şi la un nivel relativ identic cu al unei persoane valide.

În domeniul psihopedagogiei speciale, tehnologiile de acces au permis o nouă orientare şi abordare a problematicii persoanelor cu dizabilităţi, atât din punct de vedere al intervenţiei corectiv-compensatorii, cât şi al dezvoltării unor noi abilităţi ale acestora.

Tehnologiile de acces se clasifică în tehnologii de acces hardware și tehnologii de acces software.

Astfel, principalele tehnologii de acces hardware utilizate în lucrul cu elevii cu deficiențe vizuale sunt:

• 

  Afişajul Braille, este unul dintre cele mai reprezentative periferice de calculator concepute pentru nevăzători. Scopul afişajului Braille este de a reda prin caractere Braille informaţiile de natură descriptivă şi de natură textuală de care utilizatorul are nevoie pentru a putea interacţiona cu aplicaţiile.

• ALFABETUL BRAILLE

  
• Magnificatorul electronic de birou, este un dispozitiv electronic care este destinat persoanelor cu vedere slabă (ambliopi), pentru a mări şi citi documente scrise. Acest aparat conţine un afişaj (ecran LCD) şi o cameră de luat vederi. Camera de luat vederi preia imaginea unui document (carte) şi o afişează pe ecran la mărimea dorită. Dispozitivul permite afişarea fie în culori naturale, fie în culori false. Acestea ajută la creşterea contrastului, în special pentru citire.
• Scanner-ul cu interpretare vocală, este un dispozitiv independent care este dedicat scanării, recunoaşterii (OCR) şi interpretării vocale a textului. Acest dispozitiv are incorporate mai multe tehnologii, respectiv: un procesor Pentium, software de scanare şi recunoaştere a textului, software de citire a unui text, software pentru voce sintetică.
• Aparat pentru realizarea diagramelor tactile – realizează imagini sau diagrame tactile. Funcţionează cu o hârtie specială care are înglobată în structura sa micro capsule cu alcool, care expandează prin încălzire. Realizarea imaginii tactile începe prin desenarea pe hârtie a conturului dorit, cu ajutorul unui creion special cu tuş sau cerneală care trebuie să conţină particule fine de carbon, deoarece încălzirea selectivă a hârtiei se face prin radiaţie termică în infraroşu.
• Cititoarele sau player-ele Daisy sunt aparate care permit ascultarea cărţilor create în standardul Daisy. Ele sunt asemănătoare într-o anumită măsură cu un MP3/CD-Player. Totuşi, spre deosebire de acestea din urmă, sunt singurele care permit ascultarea selectivă a informaţiilor create în formatul Daisy. Ele sunt proiectate special pentru persoane cu deficienţe de vedere. Pentru a fi citite, cărţile Daisy sau celelalte tipuri de fişiere text sau audio, trebuie încărcate prin intermediul unui computer în memoria internă a aparatului, sau copiate cu un CD.

Cele mai utilizate tehnologii de acces pentru lucrul individual la calculator, sunt tehnologiile de acces software.

Principalele tehnologii software sunt:

• Cititorul de ecran este o aplicaţie software care converteşte textul de pe ecran în voce. Programul este capabil să citească tot textul afişat pe ecran, inclusiv meniuri, casete de dialog, controale şi butoanele care se pot controla cu tastatura. Cititorul de ecran este un instrument destinat persoanelor nevăzătoare pentru a folosi Internetul (e-mail, navigare Web), a lucra cu aplicaţii de procesare de text, şi de a efectua alte sarcini folosind calculatorul. Pentru mediile bazate pe Microsoft Windows, cele mai cunoscute cititoare de ecran sunt sunt JAWS şi Window-Eyes.
• Programele pentru conversia textelor în fişiere audio (Text-to-Speech), sunt nişte aplicaţii software care permit conversia fişierelor cu conţinut text în fişiere audio. Diferenţa dintre o astfel de aplicaţie şi o aplicaţie de tip cititor de ecran este aceea că interpretarea textului în voce este salvată într-un fişier de tip audio care se poate citi oricând cu orice aparat la care se ascultă muzică.
• Lupa electronică (screen magnifier) pentru ecranul calculatorului, este o aplicaţie concepută pentru persoanele cu deficienţe de vedere (ambliopi), care permite vizualizarea mărită a ecranului de calculator. Una dintre cele mai populare aplicaţii de tip lupă electronică, este ZoomText care este capabilă să mărească ecranul de până la 36 de ori, de asemenea, permite să alegi care parte a ecranului să fie mărită.
• 

  RoboBraille este un serviciu de e-mail și web-based capabil de a transforma în mod automat documente într-o varietate de formate alternative pentru persoanele cu deficiențe de vedere și dificultăți de citire.

  RoboBraille este disponibil 24/7 ca o soluție de self-service, este gratuit pentru toți utilizatorii, pentru toţi utilizatorii înregistraţi sau neînregistraţi care nu folosesc acest serviciu în scop comercial.

  Obiectivul este de a sprijini și promova independenţa persoanelor cu nevoi speciale, pe parcursul sistemului de educație și pe piața muncii.

  Ca un beneficiu suplimentar, RoboBraille asigură protejarea intimităţii celor care au nevoie de materiale în formate alternative.

CAP. 8. SFATURI PENTRU PĂRINȚI ȘI PROFESORI

URMĂRIȚI COMPORTAMENTUL COPILULUI!!!!

• Ţine obiectele aproape de faţă (ochi).
• Îşi freacă des ochii. Are ochi roşii, pleoape umflate, ulcioare recurente.
• Se atestă secreţii ale ochilor (umezire).
• Întotdeauna întoarce capul într-o parte, folosindu-se de văzul periferic.
• Poate avea ochi încrucişaţi.
• Apleacă capul jos spre masă.
• Pleoapele sunt excesiv de mari.
• Se încruntă.
• Evită luminile aprinse.
• Clipeşte des.
• Întâlneşte dificultăţi la citire, la scriere.
• Posedă memorie bună, de lungă durată.
• Evită argila, nisipul, plastilina etc.
• Se loveşte de obiecte şi cade.
• Este distras cu uşurinţă de sunete care îi provoacă frică.
• Evită implicarea în activităţi.
• Nu respectă spaţiul personal.
• Începe cu frică activităţi noi.
• Nu poate găsi drumul prin sala de clasă.
• Nu foloseşte eficient materialele.
• Preferă un singur loc în clasă, la masă.
• Ţine capul în jos atunci când vorbeşte.
• Manifestă manierisme (loveşte braţele de corp, priveşte fix sursa de lumină, se leagănă).
• Se sperie uşor.
• Cade frecvent.

DE REȚINUT!!!!!

1. Stabilirea locului, de unde respectivul elev vede cel mai bine.
2. Încurajarea copilului să-şi folosească văzul.
3. Folosirea inscripţiilor vizibile.
4. Potrivirea iluminării, reducând reflexele.
5. Reducerea zgomotulul din încăpere şi a stimulenţilor vizuali externi.
6. Utilizarea dispozitivelor şi materialelor ajutătoare.
7. Observarea primelor semne de oboseală: căscatul, frecarea ochilor, clipitul, etc.
8. Citirea cu voce tare a sarcinilor şi instrucţiunilor.
9. Încurajarea copilului în efectuarea activităţilor de rutină care i-ar încuraja independenţa.
10. Prevenirea copilului înainte de a-l atinge sau de a-l mişca.
11. Mărirea imaginilor.
12. Utlizarea unei voci, a unui timbru şi a unei intensităţi potrivite.
13. Oferirea la scriere, a unor file de hârtie cu linii pronunţate.
14. Deplasarea în faţa copilului sau în rând cu el şi nicidecum în spatele acestuia.
15. Folosirea semnelor de carte.
16. Încurajarea copilului în explorarea cât mai activă a mediul (mai ales tactil).
17. Observarea şi evitarea sunetelor puternice sau a altor stimulente, care îl sperie pe copil.
18. Acordarea şansei de a mânui obiectele.
19. Folosirea culorilor aprinse, fluorescente (roşu, galben, roz, portocaliu).
20. La orele de matematică puneţi la dispoziţia copilului un abac.
21. Utilizarea mijloacelor audio în predare – învăţare - evaluare.
22. Convertirea unor texte şi sarcini în format Braille.
23. Folosirea laudei verbale; atingerea pentru stimulare, încurajare.
24. Încurajarea copilului care poartă ochelari prin fraze de tipul: Ştiaţi că cei ce poartă ochelari sunt consideraţi oameni foarte inteligenţi, deştepţi?

GLOSAR

Bibliografie:

[1]. Rozorea Anca, Deficienta de vedere - o perspectivă psihosocială și psihoterapeutică, Ed. ProHumanitate, 1998.

[2]. Rozorea Anca, Deficienţele senzoriale din perspectiva psihopedagogiei speciale, vol I și II, Ed. Ponta Constanţa, 2003

[3]. Ilie Stanică, Mariana Popa, Doru-Vlad Popovici, Anca Rozorea, Ionel Muşat, Psihopedagogie specială Deficienţe senzoriale, Editura Pro Humanitate, 1997;

[4]. Ştefan, M., Educarea elevilor cu vedere slabă, Ambliopi, E.D.P., Bucureşti, 1981;

[5]. Roth, W., Tiflologia. Psihologia deficienţlor vizual, Cluj, Univ. Babeş-Bolyai, 1973, p.3;

[6]. De Laet, H., Cum interpretăm un examen ocular, Ed. Medicala, Bucureşti, 1965, pag. 111;

[7]. Bangerter, A., Traitement de l ambliopie, Charleroi, Heraly, 1953, pag. 17;

[8]. Chapman, E.K., Stone, J.M., The visually handicapped child in your classroom, Casell, London, 1989;

[9]. Cernea, P., Anomalii oculare congenitale, Ed. Medicala, Bucuresti, 1988, pag. 12;

[10]. Popescu-Nveanu, P., Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. Albatros,1978, pag 523;

[11]. Sillamy, N., Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, pag. 228;

[12]. Golu, M., Op. cit., 1972;

[13]. Maria-Elena Osiceanu, Mihaela Sterian, Rolul tehnologiilor de acces în stimularea abilităţilor cognitive de învăţare la persoanele cu deficienţă de vedere, Conferinţa Naţională de Tehnologii Inclusive, secţiunea: „Accesul la educaţie pentru persoanele cu deficienţe de vedere”, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 17-18 aprilie, 2008.

[14]. http://en.wikipedia.org/wiki/Assistive_Technology_Acts , 2013.

ALFABETUL BRAILLE